După o vacanță pentru mine totul e...altfel, ca un fum. Știu că, vorba aia, fără foc nu iese fum!
dar,
Mă întreb dacă focul s-a stins deja - dacă a fost vacanța.
și "Nu!"
Vreau să cred că fumul prevestește un foc - un foc ce abia așteaptă să se aprindă, mânat fiind de hotărâri și de promisiuni din vacanță.





Las însemnarea asta aici...la naftalină

Cum aş putea să rezum experienţa de student român în altă ţară? Mi-e suficient de multe ori un singur cuvânt: comparaţie. Mi s-au cerut întotdeauna comparaţii: am fost comparată cu „ai lor” sau cu „ai noştri” şi poate mai important decât toate eu am fost de multe ori cea care le propunea. Întoarcerea în ţară a atenuat puţin lucrurile. Sunt recunoscătoare sistemului din care am plecat şi celui în care am ajuns pentru o perioadă destul de îndelungată. Comparaţia nu are sens atâta timp cât ambele ţări (care sunt de fapt trei, căci mi-a fost dat să mă plimb puţin şi prin a treia ţară) au participat în egală măsură la persoana care vi se adresează acum.

Am observat însă că studenţia în străinătate e un subiect tare la modă şi fiind vizată de titulatură m-am trezit de multe ori urmărind valul. Atunci când eşti „dincolo” ţi se împăienjeneşte privirea cu câte-o lăcrimioară falimentară de fiecare dată când te gândeşti că vrei să te întorci în ţară. Pe tema asta, prin monitorul care te apropie de ei, te izbesc oameni necunoscuţi cu argumente fantomatice care se transformă în siluete aureale. Te măgulesc cuvinte ca: modele de succes, oportunităţi, provocări şi exagerări ca „şanse pentru România”. Apoi priveşti cu suspiciune afirmaţiile legate de dezaprobarea societăţii, nemulţumiri şi subestimare.

Care sunt însă tinerii cu studii în străinătate atât de admiraţi şi de blamaţi pentru decizia lor de a se întoarce în ţară? Citind articole pe tema asta realizezi că tagmei acesteia îi corespunde o definiţie pe care eu am tot trecut-o cu vederea: „Studiile în străinătate” formează „tineri profesionişti” utili pentru ţară. Reflectând asupra definiţiei am realizat că am greşit statisticile în care mă căutam. Am greşit amarnic crezând în melodia pe care unele cuvinte o emană. M-au prins în jocul lor două contrarii care îmi tot fac viaţa amară: locul meu e printre „umanişti”, mă căutam degeaba între „profesionişti”.

Nu mă încadrez aşadar în tipicul studentului român cu diplomă de peste hotare. Am hotărât să urmez un drum mai complicat. Am plecat din România cu „viză pentru studii” în Italia iar eu adăugam în gând pe toate documentele „student la filosofie”. Încă de dinainte de plecare alesesem domeniul acesta de multe ori anevoios. Timp de vreo doi ani de zile am frecventat sălile de curs din România. Eram întotdeauna înconjurată de întrebări: ce ai să faci cu filosofia? Ce profesie ai să ai? Răspundeam zâmbind că nu ştiu, deşi mă pregăteam pentru necunoscut încă de prin liceu. Îmi răsună şi acum în minte primele mele întâlniri cu filosofia: ca să o impresionez pe profesoara de română, la care ţineam foarte mult, mă tot străduiam să reţin cum se scrie numele lui Nietzsche. Pentru asta învăţasem o poezioară: Nietzsche masă, Nietzsche casă, Nietzsche dragă jupâneasă!

Trecuseră apoi cei doi ani de studiu la Cluj şi hotărârea mea de a pleca la studii „în străinătate” parcă venea ca un răspuns la toate acele întrebări care îmi erau adresate aproape necontenit. Şi le răspundeam într-o doară: eu nu ştiu cu se mănâncă PR-ul, eu nu ştiu ce-i aia marketing. PR-ul reuşesc să mi-l explic spunând „relaţii publice”, doar ca să evit varianta originală. Ştiu însă ce e transcendent şi ce-i transcendental şi cu asta plec acum la italieni!

Ce-am găsit acolo? Cursuri, cursuri și iar cursuri. Un program extrem de încărcat. Plecam dimineaţa, mă întorceam seara şi abia dacă mai ajungeam până la cantină. Mă-ngropam din ce în ce mai mult în cărţi. Pregăteam între o mie şi două mii de pagini de texte pentru examenele orale ce durau până la o oră. Adevărul e că „examene” au fost doar cele din primii ani, în ultimul an de licenţă şi-apoi la masterat, se transformaseră deja în discuţii serioase care trebuiau justificate încă de la primul cuvânt. Mi s-a întâmplat odată să-ntreb sfios de unde să încep. Mi s-a răspuns respectuos că face parte din examen. „Acum e rândul tău să dai dovadă că ştii să întreţii un discurs”. Am găsit oameni fascinaţi de ce făceau şi profesori foarte buni. Spun profesori pentru că majoritatea dintre ei chiar asta sunt: oameni care vor să te înveţe ceva. M-au învăluit într-o lume aparte timp de şase ani: într-un balon de săpun. Am trăit acolo cu ei şi cu alţi studenţi respirând acelaşi aer. Înainte de încheia peripeţia am hotărât să mă confrunt cu o a treia ţară. Germania, al treilea element cam limitat în timp din pregătirea mea „profesională”, m-a convins că unele fantezii se pot împlini. Mă simţeam într-un mic paradis atunci când dădeam târcoale cu mirare unui dulăpior care ascundea ultimele două numere ale revistelor pe care eu de cele mai multe ori le consultam virtual. Eram năucită de atâta esenţă materială. Am terminat cu toate astea de curând, extrem de mulţumită de ce am primit şi de ce am reuşit să dau.

Cât despre întoarcerea în ţară am hotărât cu entuziasm că da, deşi hotărârea o luasem de dinainte de plecare. Vroiam să mă întorc la ceea ce încă nu reuşisem să uit nicicum: o atmosferă în care respiram cultură, în care mă simţeam bine în filosofie şi cu prietenii la un pahar de vin şi, mai ales, în limba mea. Bursa e pe terminate aşa că, chiar cu planuri de continuare în lumea universitară în care aş vrea să mă întorc a trebuit să mă gândesc la bani. Şi-am dat din nou peste problema iniţială: ce-i aia marketing? Ce-i aia PR?

Mă tot bântuie o frază adunată de la prieteni „Tu ai trăit numai prin facultăţi unde nu se învaţă lucruri practice”. Aşa e! Şi ăsta e motivul pentru care mă tot întreb de la întoarcerea în ţară dacă eu de fapt fac parte dintre acei „tineri studenţi români plecaţi la studii în afară”. Nu ştiu ce ar trebui să sper pentru situaţia mea de aici şi parca mi-e greu să critic sistemul. Nu sunt vânată de nici o multinaţională, nu am făcut „team-bulding” şi nu mă prea pricep la socoteli...

Pentru că n-am reuşit să vând filosofii de săptămâna viitoare am să devin magician. Am să vând vise împachetate în cutii legate cu fundiţe pentru câteva zile sau câteva săptămâni. Cotidianul meu va fi să mânuiesc vorbe frumoase care le promit altora o rupere de cotidian.

Mă tot nedumereşte zilele astea şi mă tot întreb ce-i aia un intelectual? Mi se pare că azi sunt mai multe categorii de oameni care încearcă să de înscrie în acest ideal.

Primul l-aş numi "filfizonul". Cel foarte sigur de sine - atât de sigur încât discurţiile cu el se transformă în interminabile jocuri de şah care nu fac altceva decât să-i stimuleze orgoliul personal. El a făcut multe, a scris peste tot, a publicat de toate, ştie tot ce mişcă. Dacă nu ai măcar o pubicaţie cu care să te lauzi n-ai să-i ajungi la nas. De cele mai multe ori nu se impune prin argumene ci prin atitudine. Atât de multă siguranţă de sine deruteazè şi chiar dacă argumentele sale nu le poţi accepta nicicum, te prinde în plasa lui şi poate reuşi să-ţi lase un sentiment de admiraţie. Cunoscând oameni dinăştia de obicei îmi spun....Măcar au făcut ceva, nu sunt faimoşi numai în regatul din bailă lor...

Al doilea, paremi-se e un intelectual modern, new-age. Omul ăsta ştie de toate şi nimic. Acuză specializaţii într-un domeniu de îngustime intelectuală şi de faptul că sunt lipsit de imaginaţie creativă. Paradoxal, într-o duscuţie, pronunţă mult mai multe nume şi dă mult mai multe citate decât omul care şi-a tocit coatele ca să afle despre ce e vorba în cărţile şi în cuvintele pe care el le pronunţă cu atât de multă uşurinţă. Vă rog: să nu-l confruntăm cu omul universal din renaştere! Scopul său nu e "cunoaşterea universală" (mna că m-am molipsit şi eu) ci culegerea de maxime.

Al treilea e cinicul. Omul care tace, sau dacă vorbeşte o face pişcând usturător din ceilalţi. Ei nu-l înţeleg însă şi continuă să se procupe doar de îngâmfarea lor. Cinicul oboseşte reprede, se retrage, nu prea iese în faţă şi se resemnează undeva în plan secund. Pentru pseudo-intelectual el e o cantitate neglijabilă şi cred ei nevaloroasă. Râde de idealurile lor împachetate cu fundiţe roz, nu are iniţiativă şi poate, cel mai important, nu are o reţea de "netwroking". Are doar câţiva prieteni cu care se simte bine la o bere.

Ăsta o fi intelectualul? Oi fiu eu de modă veche, dar pentru mine înseamnă: mai ales capacitatea de admiratie, pudoare intimă şi un fel de nesiguranţă interioară dată de rafinateţea lumii care-l înconjoară. Încearcă să scape de clişee, se fereşte de maxime şi dacă nu ştie ceva o spune.

Azi e greu să-ţi duci viaţa aşa...şi e aşa de uşor să devii cinic. Te plictiseşti repede să te expui, rămâi în umbră şi te creşti pe tine singur, în mod personal.



Întâmpinaţi greutăţi în găsirea unei filosofii pentru compania dumneavoastră? Vă este greu să găsiţi o bună strategie de implementare a filosofiei în compania dumneavoastră?

Filosof serios, calificat cu îndelungată experienţă în domeniu oferă servicii impecabile legate de "filosofia companiei".

Pentru orice fel de informaţii suplimentare, dar mai ales pentru propuneri de angajare, mă puteţi contacta la adresa de e-mail: korova.blog@gmail.com.

Ofer şi pretind seriozitate.




Gata! S-a terminat - m-am întors în borcanul pe care l-am tot numit acasă.

Ultimul gând şi noi speranţe pentru viitor: de acum înainte nu mă mai înghesui prin valize, sufletul meu nu trebuie să se mai strecoare în kilograme fixe.

M-am înşelat însă. Kilogramele n-or mai fi fixe, dar din noua în vechea casă ajung mai târziu decât din ţări străine.

Drumurile şi ”acasă” par să se tot combine...




Mioriță laie,
Laie bucălaie
A venit Cioran tataie
Lângă mine în odaie
Zicând ca să mă-nmoaie:
”Așa să știi mamaie
Că viața-i cam de...oaie....”

Ăsta e doar un preludiu personal.

Ca să par totuși mai serioasă vă recomand:




P.S: Reușisem să dau și de ”Apocalispa după Cioran”, dar văd că linkul nu mai funcționează. Vă invit așadar să vă bucurați de ”Exercițiu de admirație”.

blog personal cu țigări, cafea și mărunțișuri

Un produs Blogger.